Mariana Ciobanu

Networkingu’ social

S-a intamplat ceva timp in urma sa vreau sa fac ceva interesant dupa serviciu, dar chiar nu gaseam pe nimeni disponibil. Era vara, si cam toti prietenii mei erau fie la mare, fie la lucru pana tarziu, sau ocupati cu altcineva in afara de mine si cand eram pe cale sa ma las batuta si sa ma duc acasa sa fac ceva mai util cu viata mea, sor-mea, imi zice sa chem in oras pe cineva din cei cateva sute de prieteni de pe Facebook. Ca doar imi sunt prieteni, nuuuu? Pana la urma am reusit sa gasesc pe cineva care sa-mi fie o companie placuta, nu de pe Facebook, si cu care am iesit si o saptamana in urma.

Da oricum statutul celor 200 de “prieteni” din cea mai mare retea sociala m-a pus oarecum pe ganduri. Care e rostul lor? Oare relatiile de prietenie virtuala sunt chiar atat de impersonale? Dar cum ramane cu poke-urile/hug-urile/bauturile trimise la prieteni, evident ca actiunile astea sunt virtuale, nepalpabile, atunci de ce ne mai cream iluzii si “prieteni”. Personal consider ca numarul de prieteni la care poti sa apelezi si la 3 noaptea nu poate sa depaseasca 10, pentru cei mai exigenti, el se reduce la 1-2. Atunci de ce ne mai obosim? De ce pierdem atata timp zilnic? Raspunsul este ca relatiile mai impersonale sunt si ele relatii care aduc anumite satisfactii/beneficii. Am ales sa fac o anumita diferentiere, asa pentru “uz intern” prietenii sunt cei din cercul restrans cu care mentin legaturi vii, si ceilalti pe care tot ma bucur sa-i vad, chiar daca asta are loc o data la 2-3 luni sau numai schimbam e-mail-uri pe vreo retea sociala gen Facebook, Odnoklassniki (da, am account si acolo;) ) pe care ii numesc amici (buddies in engleza).

Din pacate suntem foarte serios limitati in numarul de persoane cu care putem sa interactionam “live”, o incercare de a deveni maxim “social activ” poate sa epuizeze si fizic, si psihic, pentru ca dupa o zi de munca de 8 ore nu-ti mai arde sa dezvolti relatii cu multi prieteni/amici.

Avantajul retelelor sociale este ca oamenii se simt “conectati”, chiar daca pot sa nu comunice absolut deloc intre ei. Acceptul la “friend request” e un acord neverbal ca celalalt/cealalta este de acord sa-si impartaseasca “feed”-ul, “status-ul” si fotografiile (la Odnoklassniki, retea mult mai primitiva, totul se limiteaza numai la fotografii, care nici macar nu pot fi private).

Un alt lucru care intareste relatia dintre doi amici virtuali sunt si prietenii pe care ii au in comun. Primesc e-mail-uri prin care sunt intrebata “de unde il/o cunosti?”, iar un background comun cu aceesi persona intareste intr-un mod absolut inexplicabil relatiile.

Intr-un din serile de salsa, cineva imi zicea ca poate sa depisteze dintr-o privire toate fetele libere sau la care relatia “scartaie” datorita “relationship status” de pe Facebook. Da, asta la fel este o abordare utila, mai ales ca adauga putina incredere si exista mai multe sanse sa n-o dai in bara atunci cand vrei sa faci vreo miscare mai indrazneata sub pretext de miscari latino.

Una din prietenele mele imi zice de vreo 6 luni, gata, isi blocheaza account-ul chiar de maine. Facebook-ul e aiurea, incalca intimitatea si inca vreo suta de alte argumente, totusi nu a facut-o,  iar faptul ca oamenii care totusi o fac,  dar isi deblocheaza account-ul intr-o luna-doua e cea mai buna dovada ca afacerea lui Mark Zuckerberg va continua sa infloreasca, iar noi vom gasi noi beneficii in networking.

Jazzy Fest

A luat sfarsit inca o editie din Ethno Jazz Festival, diplome, tablouri simpliste, emotiile traditionale, multumiri dulcege, aplauze la tema si nu numai, probleme genu “da eu cum intru la concert” si “cand naiba termina plicticosii astia concertu” bla, bla.

Am tot sperat ca festivalul sa ma marcheze, dar asta s-a intamplat mai putin decat ma asteptam. Sunt de parerea ca un concert de jazz ar trebui sa aiba loc intr-o atmosfera mai degajata gen club/cafe/restaurant cu mese/pahare cu vin/posibil lumanari si fara interdictia prezumtiva de a pastra o liniste respectuoasa. Dar, asta e, ne adaptam la conditiile date, ca e un festival la urma urmei.

Francezii de la Pulcinella au fost printre putinii “veniti” care nu au putut sa ma lase indiferenta. Tipii au carisma, au atitudine si au reusit sa ridice sala in picioare dupa care au mai fost chemati la un bis, de data asta un bis sincer:) Asta e tot ce am gasit pe youtube de la ei: click aici

Am ramas foarte placut impresionata de trupele noastre autohtone de Geta Burlacu, de Trigon, care au extaziat sala deja un pic amortita. Ele au reusit sa “miste” publicul din fotolii.

Intr-unul din nenumaratele speech-uri de pe scena s-a mentionat ca “Jazz-ul e ca dragostea, il iubesti si nu stii de ce”, cred ca asta caracterizeaza perfect “nebunia” ce a avut loc timp de 4 zile in viata culturala a Moldovei.